Cele mai vechi urme de cultură materială, descoperite atât pe raza orașului, cât și în împrejurimile sale, datează din perioada bronzului târziu (1700-1600 î.d.Hr.). Astfel, la Pescăreasa, în sudul orașului a fost descoperită o necropolă, dovadă a existenței unei așezări omenești. Urme de locuire geto-dacică, din sec. II-I i.d.Hr., sunt bine conturate în zona actualului oraș, în cartierul Olari-Sfântu Gheorghe; la fel, și cele de la Apa Sărată și Bughea de Sus, care aparțin culturii dacice târzii. La Cetățeni, așezare dacică locuită fără întrerupere din jurul anului 300 î.d.Hr., au fost descoperite urme materiale ce atestă existența aici a unui important centru economic, unde aveau loc schimburi intense de mărfuri. Aceasta este una dintre cele mai vechi așezări dacice din țară.

Anul 106, anul cuceririi Daciei de către romani, deschide o perioadă distinctă în istoria noastră și implicit a acestei zone. Fiind o provincie de graniță a Imperiului Roman, Dacia avea un important rol de apărare împotriva atacurilor barbare, aceasta presupunând construirea unor linii de fortificație punctate de existența unor castre de pământ sau piatră. Limesul reprezintă o noțiune al cărei conținut a evoluat pe parcursul secolelor începând de la cel de limită despărțitoare a unui teren și până la cel de frontieră fortificată în fața unui teritoriu încă necucerit, în scopul instituirii unui obstacol. Pe acest hotar, elementele militare special deplasate, fortificațiile și trupele de graniță, aveau misiunea de a supraveghea, apăra, respinge mișcările și eventualele incursiuni ale inamicului.

Limesul putea fi și un hotar natural constituit de un lanț muntos sau de un curs de apă, dar de cele mai multe ori acesta era artificial construit. Componența fundamentală a limesului o constituia întotdeauna drumul care urma linia hotarului. Al doilea element îl constituiau trupele (legiuni, trupe auxiliare). Celelalte componente erau fortificațiile în care erau cantonate trupele: castra, castello, burgi, turris. Un limes complet comporta un val de pamânt, uneori întărit cu palisadă sau zid de piatră, completat cu fortificații dispuse în spatele liniei de graniță la distanțe variabile între 5-10-20 km, și turnuri de supraveghere care foloseau mijloace de semnalizare. Unul dintre limesurile din Dacia este limesul transalutanus, care se întinde pe o lungime de 235 km, construit la o distanță variabilă de 10-15 km E de Olt. Valul limesului nu este continuu. De la Râul Argeș este înlocuit de cursul Râului Doamnei și al Râului Târgului. Pornea în N de la Rucăr și se oprea în S la Flămânda. Compoziția valului era de pământ cu miez ars. Înalt de 3 m și lat de 10-12 m, avea un șanț spre E. În spate, limesul se sprijinea pe linia de castre și turnuri legate de drumul strategic. Limesul transalutanus a fost construit probabil de Septimius Severus (193-211 d.Hr.) pentru a crea un spațiu de siguranța liniei Oltului.

După anul 245 d.Hr., în urma puternicelor atacuri carpice, limesul transalutanus a fost abandonat și granița a revenit pe Olt (limesul Alutanus). Dintre cele 13 castre cunoscute ale limesului transalutanus, cel de la Jidava (astăzi Apa Sărată, localitate înglobată în orașul Câmpulung) este singurul construit în piatră și cărămidă și, în același timp, cel mai mare. Castrul avea formă dreptunghiulară, era înconjurat cu un zid de incintă prevăzut cu turnuri dreptunghiulare pe laturi și semicirculare la colțuri și avea rolul de a controla drumul prin Pasul Bran. Primele săpături arheologice au fost efectuate de D. Butculescu. Aceste săpături și cele care le-au urmat au identificat cele patru porți prevăzute cu turnuri. Dacă pentru începuturile construirii castrului se fac doar presupuneri, neexistând alte elemente de dotare decât cele numismatice din epoca lui Septimius Severus, sfârșitul existenței sale se plasează la mijlocul sec. III, ultimele monede descoperite fiind de la împăratul Gordian III.

Ca toate celelalte orașe, Câmpulungul a trecut în evoluția sa prin fazele de sat, târg, pentru ca la începutul sec. XIV sã devinã oraș. Această evoluție a fost determinatã de sporirea numãrului de locuitori, de creșterea continuã și intensã a producției meșteșugărești și a schimbului de mãrfuri. În primele decenii ale sec. XIII, în Câmpulung încep sã pãtrundã și sã se stabileascã meseriași și negustori sași. Comunitatea sãseascã care se formeazã aici era condusã de un greav (comes), ultimul dintre ei fiind Laurencius de Longo Campo, piatra lui funerarã se aflã astãzi în biserica Bãrãției și constituie cel mai vechi document epigrafic medieval din Țara Româneascã și, în același timp, prima mențiune scrisã a orașului. Inscripția este datatã în anul 1300 și are următorul text: ”Hic sepultus est comes Laurencius de Longo-Campo, pie memerie, anno Domini MCCC.” (”Aici este înmormântat comitele Laurențiu din Câmpulung, spre pioasã amintire, în anul Domnului 1300.”).

Din cauza ”cumplitelor vremi” nu avem documente sigure care să fixeze cu exactitate în timp întemeierea orașului Câmpulung. Sunt istorici care susțin că orașul Câmpulung a fost înființat de cavalerii teutoni în prima jumătate a sec. XIII, iar alți cercetători, bazați pe tradiție și mitologie, susțin localizarea orașului către sfârșitul sec. XIII, în relație cu descălecatul lui Negru Vodă (Radu Negru). Pânza orașului Câmpulung, cel mai însemnat și mai peremptoriu izvor privitor la obștea Câmpulungului, care conține 38 de hrisoave dintre anii 1559-1747, menționează că cel mai vechi document în care erau trecute privilegiile orașului îl dăduse lui Matei Basarab: ”prea luminatul, blagocestivul si de Hristos iubitorul, raposatul Io Radu Negru Voivod la leat 6800 (1292).”

Din anul 1330, după victoria de la Posada împotriva regelui Ungariei Carol Robert, la Câmpulung își stabilește reședința de scaun Basarab I (cca. 1310-1352), primul domnitor al statului independent Țara Românească. Astfel, Câmpulungul devine, pentru aproape 4 decenii, centrul politic și administrativ al statului. Abia în 1369, domnitorul Vladislav I Vlaicu (1364-1377), urmașul la tron al lui Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul marelui Basarab, mută capitala țării la Curtea de Argeș.

Așezat pe unul dintre cele mai importante drumuri de legătură din Evul Mediu între Țara Românească și Transilvania, orașul devine punct vamal, pomenit pentru prima dată din acest punct de vedere în anul 1368, într-un hrisov emis de Vladislav I, prin care se stabilește obligația negustorilor brașoveni ce trec cu carele de mărfuri prin Pasul Bran să plătească la Câmpulung, ca taxă vamală, o ”treizecime”. După mutarea centrului politico-administrativ la Curtea de Argeș, Câmpulungul continuă să aibă calitatea de reședință domnească temporară. Este perioada domniilor ”itinerante”, când domnitorul se deplasa în diferite localități din țară, în care își stabilea reședințe temporare. Atât Basarab I, cât și fiul și urmașul său la tron, Nicolae Alexandru, au fost înmormântați la Câmpulung. Piatra tombală a acestuia din urmă se păstrează și astăzi în biserica din Complexul voivodal Negru Vodă: ”În luna noiembrie 16 zile a raposat marele si singur stapânitor Domn Io Nicolae Alexandru Voivod, Fiul marelui Basarab, în anul 6873 (1364), indictionul 3, vesnica lui pomenire.” Acest text este cel mai vechi document epigrafic medieval, scris în limba slavonă, cunoscut până acum în Țara Românească. Săpăturile arheologice efectuate în incinta mănăstirii au descoperit urmele curții domnești din sec. XIV, cu pivnița locuinței voivodale, peste care Matei Basarab, în anul 1636, a ridicat casa domnească existentă azi.

Lăsând la o parte urmele sporadice anterioare epocii feudale, cele mai vechi materiale arheologice medievale descoperite sunt legate de urme de locuințe sesizate la V de clădirile ansamblului, urme modeste cu puține fragmente ceramice care pot fi datate la sfârșitul sec. XIII. Această locuire își încetase existența înaintea momentului în care aveau să fie ridicate primele construcții de zid. Săpăturile au arătat modul în care a fost transformată ctitoria lui Basarab I și Nicolae Alexandru, din care o parte a elevației a fost păstrată la refacerile succesive din sec. XVII și XIX, materialul de construcție fiind de fiecare dată refolosit. Planul zidurilor exterioare ale primei biserici este așadar în cea mai mare parte același cu cel din etapele ulterioare, cu excepția părții de V, mărită în lungime în sec. XVII. Proporțiile și caracterul impunător al acestei ctitorii, ridicate în întregime din blocuri de piatră fățuită - reprezentând la acea dată un unicat în arhitectura Țării Românești - reflectă prestigiul domniei în statul care de curând își afirmase independența. Edificiul era înconjurat de un zid de bolovani ale cărui urme au fost descoperite pe laturile de S-V și N. Calitățile deosebite ale lăcațului ctitorit de primii voivozi ai Țării Românești, elementele de fortificație ale întregului ansamblu, indică și existența unei reședințe de proporții corespunzătoare. Urmele acesteia nu au fost încă descoperite. Săpăturile arheologice au scos la lumină și mărturii din perioada când Câmpulungul nu mai constituia un loc de reședință domnească. Lucrările de construcție din sec. XV se reduc la amenajări modeste, precum și la umplerea albiei care apără ansamblul în partea de V. Numeroase sunt informațiile obținute asupra transformărilor deosebit de ample din timpul lui Matei Basarab. Acestea au avut loc după ce cutremurul din 1628 ruinase vechile construcții. Lucrările din timpul lui Matei Basarab au reprezentat o reconstruire și o transformare a vechiului ansamblu. Cercetările au dovedit că sec. XVIII trebuie să îi fie atribuită casa din partea de SV a ansamblului, ale cărei beciuri au fost construite probabil în 1635-1636, nivelul superior fiind ridicat după un scurt interval, pe la 1647-1648. Din aceeași etapă datează și impunătorul turn clopotniță. Resturi ale unei construcții de mari proporții, probabil pe două niveluri, având ziduri groase tencuite și zugrăvite și ancadramente de piatră la uși și la ferestre, au fost descoperite prin săpături și pot fi atribuite prăvăliilor și hanului mănăstirii, ridicate tot în timpul lui Matei Basarab și distruse în 1737. Săpăturile arheologice au adus precizări și asupra transformărilor ansamblului în sec. XVIII, când a fost mărită casa egumenească din SV-ul incintei, a fost înălțată casa de la N de turn, a fost ridicat în 1712 zidul de incintă care înconjura întregul ansamblu monastic, precum și prăvăliile și hanul, au fost reconstruite unele clădiri și ridicate și alte construcții.

Existența unui mare număr de meșteșugari (olari, șubari, blănari, cojocari, tăbăcari, pietrari, lemnari, morari, măcelari) organizați în bresle și grupați în cartiere distincte, și situarea orașului pe drumul de legătură cu Transilvania, au făcut că acesta să joace un rol important în comerțul intern și extern al Țării Românești. Astfel, Sebastian Münster, în lucrarea ”Cosmografia”, tipărită în 1544, menționează: ”Între Târgoviște și Brașov este târgul Câmpulung, locuit de creștini, și acolo este locul de desfacere a mărfurilor pe care le transporta de la Târgoviște în Transilvania.” Tot în domeniul comerțului menționăm faptul că încă din sec. XV există bâlciul de Sfântul Ilie, renumit și astăzi în regiune. Amploarea și pitorescul bâlciului i-au atras atenția florentinului Anton-Maria del Chiaro, secretarul domnitorului Constantin Brâncoveanu, care consemnează: ”La distanță de o zi de drumul de Târgoviște, către granițele Transilvaniei, se găsește Câmpulungul, oraș renumit pentru bâlciul anual ce are loc pe la mijlocul lui iulie și la care iau parte negustori din toate părțile.”

Câmpulungul a fost singurul oraș din țară care s-a bucurat de privilegii în domeniul economic, administrativ, politic și juridic. În fruntea orașului se afla județul, care era ajutat de 12 pârgari, aleși de masele orășenești în fiecare an. Cel mai vechi județ cunoscut al orașului este Neacșu Lupu. El emite la 1521, din cancelaria orașului, o scrisoare redactată în limba română către Hans Brukner, județul Brașovului, informându-l asupra mișcărilor oștirilor otomane din zona Dunării. Este prima scriere cunoscută în limba română din Țara Românească. Pe lângă însemnătatea economică și politică pe care a avut-o în istoria Țării, Câmpulungul a avut un rol important și în cultura română. Existența cancelariei domnești, cu un număr mare de slujitori, a contribuit la răspândirea scrisului și a științei de carte în oraș și în împrejurimi. Domnitorul Matei Basarab (1632-1654) înființează aici a doua tipografie din Țara Românească, menită a tipări cărți nu numai pentru țările române, ci și pentru cititorii din alte țări. Tipografia a fost instalată în 1635, pe lângă mănăstire, și a funcționat, cu unele întreruperi, până în 1650. Tot Matei Basarab, în 1643, înființează la Câmpulung prima fabrică de hârtie din țară.

Forma cea mai eficientă de răspândire a culturii au constituit-o școlile. La Câmpulung a funcționat una dintre cele mai vechi școli din Țara Românească, înființată în 1552 de doamna Chiajna, soția domnitorului Mircea Ciobanu. Tot aici, Antonie Vodă (1669-1672) a înființat prima școală obștească cu învățătura în limba română din Țara Românească: ”Făcui domnia mea casa de învatatura, adecă scoală, în orașul domniei mele Câmpulung.” În acest mediu cultural și-au desfășurat activitatea mai mulți copiști, dintre care amintim: Vasile eromonahul, Nicola gramaticul, Panu gramaticul, Constantin logofătul, Ianache preotul. În 1657, aici a văzut lumina zilei Pârvu Pârvescu, zis Pârvu Mutu, unul dintre cei mai de seamă zugravi ai sec. XVII-XVIII. A început zugrăvirea de icoane la mănăstirea Negru Vodă, continuându-și pregătirea la mănăstirile din Moldova. Dezvoltarea economică și culturală a orașului a fost încetinită uneori de calamități naturale, de intervenții din afara țării și de epidemii. În acest sens putem aminti: incursiunea lui Gabriel Batory în Țara Românească în anul 1610, ocuparea de către trupele austriece conduse de prințul Ludovic de Boden sau de prințul Eugeniu de Savoia, incendierea orașului de către turci în 1737. În timpul războiului austro-turc din 1787-1792, orașul are din nou de suferit, numeroase locuințe și biserici fiind arse. Dar aceste perioade de criză au trecut, Câmpulungul cunoscând noi perioade de dezvoltare economică, demografică și culturală.

Marile evenimente ale istoriei moderne s-au făcut simțite și la Câmpulung, astfel că, izbucnirea revoluției de la 1821, conduse de Tudor Vladimirescu, și măsurile luate de către acesta în favoarea maselor populare s-au bucurat și de adeziunea câmpulungenilor. Arestat de către eteriști la Golești, Tudor Vladimirescu este dus la Târgoviște prin Câmpulung, unde în noaptea de 22-23 mai 1821 este găzduit în casa boierului Constantin Chiliașu, bunicul istoricului Constantin D. Aricescu. În acest timp, orașul este ocupat de cei doi frați ai lui Alexandru Ipsilanti, Nicolae și Iorgu, cu un detașament de ostași. Și ideile revoluției de la 1848 au pătruns în rândul câmpulungenilor. Aici au activat în perioada de pregătire a Revoluției de la 1848 câteva figuri remarcabile ale culturii noastre: I.D. Negulici, C.D. Aricescu, Apostol Aricescu. La turnul-clopotniță al mănăstirii Negru-Vodă se află o placă cu textul jurământului revoluționarilor câmpulungeni de la 1848. Târgoveții și țăranii, mobilizați de Apostol Aricescu, I. Paniu, Costache Brezoianu, C. Aricescu, A. Dacu, depuseseră jurământul pe noua Constituție, declarându-se gata să sprijine prin toate mijloacele revoluția. În cadrul general al luptei pentru Unire, remarcabilă a fost și activitatea câmpulungenilor. Chiar din 1857 exista în oraș un comitet al Unirii, compus din 26 membri, având ca președinte pe N. Brătianu și ca secretar pe C.D. Aricescu. În semn de recunoștință pentru reformele înfăptuite de Alexandru Ioan Cuza, câmpulungenii și muscelenii i-au dăruit o sabie pe care au comandat-o la Paris, de procurarea căreia s-a ocupat Iancu Alecsandri, fratele poetului Vasile Alecsandri. În războiul de independență, ostașii musceleni, sub comanda maiorului Dimitrie Giurescu, au luptat cu eroism, iar populația orașului a ajutat armata prin donații și rechiziții. În vederea îngrijirii soldaților răniți, ei au organizat două spitale cu 200 de paturi.

La Câmpulung și în împrejurimi, ostașii români au dus, în 1916, în primul război mondial, lupte grele împotriva trupelor germane. Mausoleul de la Mateiaș a rămas să amintească vitejia ostașilor căzuți în luptele din zona Rucăr, Dragoslavele, Valea Mare-Pravăț, Câmpulung, în toamna anului 1916. Monumentul comemorativ a fost ridicat pe muntele Mateiaș, în 1935, după proiectul arhitectului D. Ionescu-Berechet. Nici celelalte evenimente majore din istoria României nu au lipsit din evoluția orașului Câmpulung și a împrejurimilor sale. Urmărind istoria acestui oraș constatăm că nu există aproape niciun moment important din istoria neamului nostru, angajare social-politică, acte culturale de anverguăa națională, mișcări de idei, la care câmpulungenii să nu-și fi adus partea lor de contribuție. În climatul spiritual fecund al Câmpulungului au crescut, s-au format și și-au realizat opera științifică sau artistică numeroase personalități ale culturii naționale: Constantin D. Aricescu, Ștefan Golescu, Nicolae Golescu, Dimitrie Nanu, Constantin I. Parhon, Ion Barbu, George Ulieru, Constantin Baraschi, Tudor Mușatescu.